Termenul „ţigan” este unul
greco-bizantin – atsigani şi înseamnă „de neatins”. Termenul a fost dat unei
secte creştine din secolul al VIII-lea
din Frigia, ai cărei adepţi considerau o intinare contactul cu anumite obiecte
sau numai vederea lor. Deşi sunt un grup etnic ce poate fi găsit în toată
lumea, în Europa cele mai numeroase grupuri de ţigani se găsesc în Romania,
Macedonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Grecia, Spania si Serbia.
Ţiganii sunt originari din Nord-Vestul
Indiei şi Nord-Estul Pakistanului şi au făcut parte din casta Ksatriya a
rajpuiţilor. Începând cu secolul V grupurile de ţigani au migrat în Iran şi în
Asia Mediteraneană iar în secolul IX au ajuns în Imperiul Bizantin, de unde au
pătruns în sud-estul şi centrul Europei (sec. X-XIV) apoi în nordul Africii.
Limba ţigănească are importante influenţe persane şi armene, cea ce dovedeşte
trecerea ţiganilor prin aceste ţări. În Europa ţiganii au fost ţinuţi în
sclavie în Balcani (Moldova şi Ţara Românească), iar o parte din ei s-au
răspândit în toată Europa, din Spania până în Finlanda. Pentru a obţine permise
de trecere spre apus, unii ţigani au pretins că sunt creştini din Egipt veniţi
în pelerinaj. Acest lucru duce la denumirea engleză de „gipsy” şi cea spaniolă
„gitano”, ce provin din cuvântul „egiptean”.
Deşi au pătruns pe spaţiul Românesc încă
din secolul XI, prima atestare a ţiganilor în România apare din secolul al XIV-lea,
în anul 1385 când domnul Ţării Româneşti Dan I, a dăruit 40 de sălaşe de ţigani
Mănăstirii Tismana. În 1388 Mircea cel Bătrân donează şi el Mănăstirii Cozia,
300 de sălaşe ţigăneşti. Prin aceste acte de donaţie, ţiganii dăruiţi
Mănăstirilor erau foloşiţi ca robi. În Moldova, ţiganii au fost aduşi chiar de
Stefan cel Mare, tot sub forma sclaviei şi au fost donaţi tot Mănăstirilor. În
anul 1471, în urma victoriei împotriva lui Radu cel Frumos, 17.000 de ţigani au
fost aduşi în Moldova. Deşi au migrat forţat în Moldova, o parte dintre aceşti
ţigani au fugit în Transilvania, pentru condiţii şi statut social mai bun.
Holocaustul ţiganilor
Prima reacţie a autorităţilor
publice faţă de ţigani a fost una de respingere şi de expulzare. În Germania au
fost vânaţi încă din anul 1449 când au fost numiţi „spioni în solda turcilor”
sau „aducători de ciumă” şi au fost acuzaţi de brigandaj, vrăjitorie şi furt de
copii. În Austria a fost creată o vânătoare a ţiganilor în anul 1737, iar
fiecare „vânător de ţigani” primea 52 de coroane pentru fiecare ţigan. Un secol
mai târziu, în Jutland, a avut loc o vânătoare în care au fost ucişi 260 de
ţigani. În 1560 în ţările scandinave era
interzis botezul şi înmormântarea ţiganilor iar în 1637 ţiganii găsiţi pe acele
teritorii puteau fi ucişi fără judecată. În Norvegia, între 1687 si 1845, erau
arestaţi, bunurile lor confiscate iar şefii lor executaţi.
Între anii 1942 şi 1944 autorităţile
române şi conducătorul Antonescu au deportat în Transnistria 25.000 de ţigani, cu convingerea
că va fi deparazitată ţara. Doar 10.000 au supravieţuit şi s-au întors în
România, în primăvara anului 1944. Comuniştii au reuşit să-i transforme pe
ţigani în muncitori, trăgându-i în mod forţat într-un regim de viaţă modern.
Fiind consideraţi oameni normali ai societăţii, au fost trimişi la şcoală şi li
s-au oferit locuri de muncă şi locuinţe.
După anul 1989, ţiganii din România s-au
împărţit în 2 categorii: în vreme ce unii s-au îmbogăţit din roadele
înmormântării vechiului regim, majoritatea au alunecat pe o pantă a sărăciei
fără sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu